Despre morala sexuală a soţilor

Despre morala sexuală a soţilor
Marian Petcuci
,,Familia este biserica de acasa’’
(Sfantul Ioan Gura de Aur)
Potrivit invataturii de credinta ortodoxa, familia este asezamantul divin, creat de Insusi Dumnezeu in rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc si pentru cultivarea si dezvoltarea darurilor cu care fiecare sot este inzestrat, in atmosfera de comuniune si de dragoste, luminati si calauziti de harul Duhului Sfant, care binecuvanteaza si sfinteste legatura dintre barbat si femeie. Familia se bazeaza pe dorinta lui Dumnezeu de a-l crea pe om barbat si femeie, deci pereche, pentru a se completa sau intregi reciproc. Conform referatului biblic din cartea Facerii, dupa ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, si-a dat seama ca "nu este bine sa fie omul singur pe pamant" (Facere 2, 18) si a creat-o pe Eva, pe care vazandu-o Adam a zis: "Iata acesta-i os din oasele mele si carne din carnea mea; ea se va numi femeie, caci din barbatul ei este luata. De aceea, va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup" (Facere 2, 23-24). Cuvintele acestea ne arata indisolubilitatea familiei, caci trupul devenit unic, nu poate fi impartit, decat prin taiere, iar aceasta unitate o creeaza puterea harului Duhului Sfant care se da prin Sfanta Taina a Cununiei. De aceea, Mantuitorul, referindu-se atat la momentul creatiei, cat si la puterea Duhului Sfant, a spus: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sa nu desparta" (Matei 19, 4-6), iar Sfantul Apostol Pavel ridica legatura dintre barbat si femeie la inaltimea legaturii dintre Hristos si Biserica, socotind-o pe drept "taina mare" (Efeseni 5, 23-32).
Cea de-a doua intentie cu care Dumnezeu a creat familia este cea a procrearii sau inmultirii neamului omenesc, asa cum arata cuvantul Scripturii: "Si a facut Dumnezeu pe om barbat si femeie. Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l stapaniti" (Facere 1, 28). In porunca lui Dumnezeu este cuprins tot rostul sau scopul familiei, adica nasterea de prunci. De aceea, familia a fost socotita mereu sanctuar si leagan al vietii ,(imi permit a completa cu afirmatia famila crestina - caminul dragostei depline).
Cu aceste doua scopuri, pentru care a fost creata, familia si-a avut rolul ei bine definit in societate, stand la baza acesteia si oferind, de-a lungul istoriei, roadele sale binefacatoare prin cresterea si educarea mai ales a membrilor societatii. De aceea, a existat pretutindeni si intotdeauna, un cult al familiei, ca loc de sfintenie a legaturii dintre cei doi soti, izvor de viata pentru pruncii care se nasc, din dragostrea impartasita reciproc de cei doi soti, si mai ales scoala si pepiniera de educatie si virtuti. Atata timp cat familia s-a bazat pe aceste principii sanatoase, adica dragoste reciproca, sfintenia vetii sotilor, credinciosia, indisolubilitatea, ajutorul dezinteresat si resonsabilitatea fata de societate, prin educarea corecta a copiilor, ea a jucat un rol fundamental in societate si in viata omenirii. Cand aceste principii au inceput sa nu mai fie respectate, schimbadu-se, in decursul istoriei, conceptia despre familie, ea a incetat sa mai fie izvor de viata, sanctuar de sfintenie si mediu de educatie pentru viitoarele vlastare ale societatii, iar rolul ei s-a diminuat tot mai mult. Acest lucru a adus dupa sine si decaderea morala a membrilor insisi ai familiei, dar si pe cea a societatii.
II. MORALA SEXUALA A SOTILOR.
Nu e lipsit de dificultate sa abordam în mod direct si pozitiv un subiect cum e acela al relatiilor intime din cadrul vietii conjugale, fara a-l sterge mai întâi de praful prejudecatilor si tabuurilor care îl opacizeaza. Conform Traditiei Bisericii Ortodoxe, unirea trupeasca dintre barbat si femeie reprezinta unul dintre semnele vizibile ale starii comuniunii sufletesti. În cadrul casniciei, dorinta trupeasca îsi pierde pseudo-autonomia instinctiv legata de cadere, sublimându-se prin fidelitatea fata de cel iubit.
Marea deosebire dintre cuplul casatorit si cei care traiesc o viata aparent libera este aceea ca, între cei casatoriti, sufletul este cel care comanda dorinta trupeasca. „Vreau sa ma unesc cu acela (aceea) pe care îl (o) iubesc”. În al doilea caz, dorinta e cea care comanda sufletului. „Îmi place acest barbat sau aceasta femeie. Mi-l (o) doresc”. Aici nu e vorba de nici o comuniune spirituala profunda, în care fiinta sa se implice pe de-a întregul.
Termenul modern de „aventura” defineste cum nu se poate mai bine o asemenea relatie, precum si caracterul ei pasager, întâmplator. Deci, pentru a aborda cu buna chibzuinta problema relatiilor sexuale din cadrul mariajului, e deosebit de important sa ne asezam în contextul gândirii patristice, pentru a înlatura o prima ambiguitate: sa fie oare lasata împreunarea intima din casnicie, în primul rând, daca nu chiar exclusiv, în vederea procrearii?
Daca raspunsul se vadeste a fi pozitiv, atunci întreaga viata intima a cuplului, în cel mai fericit caz, ia forma unui pogoramânt, a unei dispense, iar în cel mai rau caz, intra direct sub imperiul pacatului. Astfel, viata intima a cuplului se transforma într-o „mecanica” procreativa, în care spontaneitatea e interzisa, iar orice act de tandrete ramâne ilicit!
În Biserica Ortodoxa, împreunarea trupeasca dintre barbat si femeie e, cu totul, parte integranta a Tainei Casatoriei: ,,Da-le lor [...] buna întelegere sufleteasca si trupeasca” — se roaga lui Dumnezeu, în fond si la urma urmei, însusi preotul, chiar în timpul savârsirii Sfintei Taine. Unirea trupeasca o pecetluieste pe cea sufleteasca pentru care, cel mai adesea, e ca o oglinda vorbitoare.
Acelasi lucru îl lasa Apostolul sa se înteleaga si atunci când scrie: „cinstita sa fie nunta întru toate si patul nespurcat. Iar pe desfrânati îi va judeca Dumnezeu” . Cuvintele Apostolului subliniaza sfintenia absoluta a casatoriei, în care afirma ca patul — în termeni simbolici fiind chiar unirea trupeasca — e nespurcat, fara pata si cast, în sine. Dupa învatatura Bisericii Ortodoxe, unirea trupeasca dintre barbat si femeie face parte în mod firesc din Taina Sfânta.
Nici pe departe nu este, asa cum unii în mod ipocrit au putut sa gândeasca, partea rusinoasa a casatoriei! Si trebuie sa o afirmam cu tarie: nici vorba sa fie restrânsa exclusiv la „reproducere”! Aceasta conceptie, conform careia barbatul si femeia n-ar fi, atunci când se cunosc trupeste, decât niste „re-producatori”, e o imensa erezie! O erezie, pentru ca nesocoteste comuniunea dintre suflet si trup, care sta deasupra acestui mister.
Actul iubirii conjugale e icoana unei taine incomensurabile. De aceea spune Apostolul ca nunta e cinstita, iar patul nespurcat. Iar Parintii Bisericii, la rândul lor, arata în atâtea locuri ca nu doar pentru perpetuarea speciei umane a fost introdusa casatoria; ci tocmai pentru ca barbatul si femeia sa-si conduca dorinta trupeasca unul spre celalalt . Apostolul Pavel atesta el însusi acest lucru, spunînd ca „din cauza desfrânarii, fiecare sa-si aiba femeia sa si fiecare femeie sa-si aiba barbatul sau” .
Parintii arata ca, recomandând credinciosilor casatoria, Apostolul Pavel nu o face îndemnându-i în acelasi timp sa aiba si multi copii, ci sa duca o viata conjugala casta . Ceea ce Apostolul — si, pe urmele lui, Parintii numeste desfrânare sau fornicatie în alte locuri, e actul trupesc dezordonat, savârsit în afara casniciei. Sfintenia casatoriei e fundamental opusa fornicatiei. Casnicia nu e o scoala a nerusinarii, ci e chiar caminul adevaratei feciorii . Aceasta e semnificatia cuvintelor Apostolului Pavel, care spune ca „din cauza desfrânarii, fiecare sa-si aiba femeia sa si fiecare femeie sa-si aiba barbatul sau” .
Învatatura Parintilor arata ca, dupa cadere, cele doua motive pentru care a fost instituita casatoria sunt curatia moravurilor si perpetuarea speciei . Dar în primul rând e vorba de curatie, de vreme ce oamenii populasera deja pamântul din plin . Astfel, fara false pudori, Parintii Bisericii comenteaza un alt cuvânt de-al Apostolului: „Femeia nu este stapâna pe trupul sau, ci barbatul; asemenea nici barbatul nu este stapân pe trupul sau, ci femeia” .
Prin acest cuvânt, Apostolul îi sfatuieste pe cei casatoriti sa nu-si refuze unul altuia, nici barbatul femeii, nici femeia barbatului, bucurii si placeri care, departe de a viza reproducerea, nu au alt scop decât satisfacerea dorintei de celalalt , o dorinta fireasca si legitima. Iar legatura care o satisface e chiar dovada fidelitatii dintre cei doi . Cât de departe suntem, cu gândirea Parintilor, de limbajul ipocrit! … Iata ca Parintii Bisericii vorbesc despre legitimitatea placerii în actul de iubire, în care cei doi cauta „sa-si satisfaca dorinta de celalalt”.
În fond, egoismul se poate strecura, sub masca puritanismului, si în misterul vietii intime. Si cel mai adesea în detrimentul femeii. Termenul empiric de „pat nuptial” sau de „pat al nuntii”, care denumeste în traditia ortodoxa plenitudinea sfinteniei actului de iubire si despre care peste tot se spune clar ca e nespurcat, acopera, deci, ceea ce tine de erotismul conjugal.
Egoismul apare atunci când cauti sa-ti satisfaci doar propriile dorinte, trecând cu vederea dorintele celuilalt. Barbatul, de exemplu, îsi poate satisface dorintele fara a mai cauta sa-si faca femeia fericita. Si e un exemplu, din nenorocire, foarte des întâlnit. Iar în scrierile Parintilor putem gasi incontestabile chemari la alungarea unui asemenea egoism din raporturile intime. „Femeia nu este stapâna pe trupul sau, ci barbatul; asemenea nici barbatul nu este stapân pe trupul sau, ci femeia” — limbajul e lipsit de orice ambiguitati, simplu si foarte clar.
Actul de iubire trebuie trait si pentru celalalt. Recunoasterea celuilalt, cautarea placerii lui si nu a unei satisfactii egocentrice duce la împlinirea si înflorirea amândurora. Dar, vedem bine, aici nu mai e o problema care sa tina de trup, ci e vorba de o problema care tine de suflet — caci atentia acordata celuilalt izvoraste dintr-o privire totala si nu partiala, în ceea ce-l priveste. Persoana îşi trăieşte pe de-a întregul destinul veşnic între propria sa conştiinţă şi privirea lui Dumnezeu. Nici un terţ nu poate interveni. Iubirea conjugală nu e mijloc, ci e un scop suprem, e izvor de sfinţenie. Aici orice relaţie de maestru şi învăţăcel e exclusă. «Această taină mare este» — cuvântul Sfântului Pavel ridică la un stadiu major, adult, atât pe cei doi soţi, cât şi iubirea dintre ei”. (Paul Evdokimov, Sacrement de l’amour, DDB) . Dacă fiecare dintre soţi are această atenţie, în toate privinţele, asupra celuilalt, o va avea cu siguranţă şi în relaţiile intime. Iar dacă sunt egoişti în viaţa de zi cu zi, cum se vor putea dărui pe sine în actul iubirii? Viaţa intimă este oglinda exactă a vieţii reale a cuplului. Raporturile intime durabile şi fericite sunt atât pecetea, cât şi semnul unei comuniuni profunde a sufletelor. Şi e cu totul legitim ca fiecare să-şi dorească, în această dorinţă de a fi împreunat cu celălalt, să-l facă fericit cunoscându-i trupul.,,Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia”. Apostolul vorbeşte simplu şi clar. Iar aici nu putem să nu amintim că această „dăruire de sine” în relaţiile intime e strâns legată de însuşi harul căsniciei şi de chiar spiritualitatea cuplului. Aici e vorba de spontaneitatea unei relaţii trăite în iubirea harismatică a comuniunii căsniciei şi nu de vreo analiză teoretică a raporturilor intime din cadrul cuplului. Părinţii Bisericii ne amintesc în multe locuri despre cum ar trebui să fie, dar îşi aşează sfaturile în contextul vieţii globale a familiei, centrată nu pe sine însăşi, ci pe Iisus Hristos. Pe de altă parte, nici nu se pune problema aici ca Biserica Ortodoxă să se amestece în viaţa intimă a celor doi. Biserica doar aminteşte, arată ceea ce Tradiţia a învăţat dintotdeauna. În cele din urmă, cuplului îi revine să-şi rezolve problemele înaintea lui Dumnezeu.Deci atunci când Apostolul spune că femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul, şi nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia — la care adaugă că nu e bine să se lipsească unul de altul sub pretextul pietăţii, fără bună învoială din partea amândurora — el dezvăluie pericolul angelizării cuplului.
În fond, tradiţia ortodoxă spune că, dacă doar unul dintre cei doi nu mai voieşte să se împreune cu celălalt, nu are dreptul să o facă fără consimţământul acestuia. Dacă totuşi o face, riscă să sfărâme comuniunea, unitatea căsniciei, şi să-l arunce nu doar pe cel care nu consimte, ci şi pe sine însuşi, ca „soţ angelic”, în egală măsură, în adulter. Nu de puţine ori realitatea arată că acela care vrea să se abţină de unul singur de la împreunarea trupească, în scurt timp, e atras într-o „iubire” fals spirituală, spre altcineva. O asemenea „înălţare” a trăirii, însoţită uneori chiar de exaltări mistice, este deja adulter. Şi e tocmai pericolul faţă de care Apostolul ne pune în gardă. De altfel, şi canoanele Bisericii Ortodoxe merg în acest sens, stipulând că „dacă vreun episcop sau prezbiter sau diacon sau oricine din cinul preoţesc, se ţine departe (s-ar abţine) de nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, trecând cu vederea (uitând) că toate sunt foarte bune şi că bărbat şi femeie 1-a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească şi să se îndepărteze din Biserică (să se afurisească). Asemenea şi laicul” . Iată ce stipulează un alt canon: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul să nu alunge soţia pe motiv (pretext) de evlavie. Iar dacă ar alunga-o, să se afurisească; şi stăruind (rămânând neînduplecat), să se caterisească” . Biserica primară se arăta foarte neîncrezătoare faţă de angelismul precoce din căsnicie.
La primul Sinod ecumenic din Niceea, un călugăr, mărturisitor al dreptei credinţe, s-a opus din răsputeri gândului unora dintre Părinţi de a impune celibatul preoţesc şi ca de aici înainte episcopii, preoţii şi diaconii căsătoriţi să se abţină de la legături trupeşti cu soţiile lor. Pafnutie şi-a ridicat glasul în mijlocul adunării şi a spus: „Nu puteţi impune un asemenea jug intolerabil cinului preoţesc! Cinstită fie nunta întru toate şi patul nespurcat! Prea multa voastră asprime va aduce mai mult rău Bisericii, decât bine; căci nu toţi se vor putea ţine de aceste legi, care cer o înfrânare absolută, şi mulţi vor ajunge să-şi pângărească fecioria lor şi a femeilor lor. Prin Taina Cununiei, legăturile trupeşti dintre bărbat şi femeie rămân feciorelnice. Ajunge deci dacă doar cei care sunt înălţaţi în cinul preoţesc fără a se fi căsătorit, să nu se mai căsătorească după hirotonie; dar nici un preot nu trebuie despărţit de femeia cu care s-a căsătorit legitim, pe când era încă laic” .
Părinţii au aprobat în unanimitate cuvintele pline de înţelepciune ale lui Pafnutie. Întotdeauna, Părinţii Bisericii s-au arătat foarte neîncrezători faţă de orice exces. Pe de altă parte, aceste canoane arată clar că cele pe care Dumnezeu le-a creat sunt bune şi că a te ţine departe de ele din scârbă sau chiar din evlavie e complet fals din punct de vedere spiritual. Învăţătura Părinţilor arată foarte clar: căutarea plăcerii prin împreunare trupească este legitimă în sine şi nu e un păcat. în acelaşi timp însă, cum Apostolul scrie că: „femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” — ni se arată două lucruri: mai întâi că soţii nu se pot refuza unul pe altul, atunci când unul dintre ei îşi exprimă dorinţa de celălalt. Dar în al doilea rând fapt ce vine ca o echilibrare a celui de mai înainte — că fiecare trebuie să fie foarte atent cu celălalt şi că, de fapt, dacă despre refuz nu poate fi vorba la modul absolut, soţii neaparţinându-şi sieşi, ci unul altuia, au totuşi obligaţia de a căuta şi stabili împreună momentul respectiv, în aşa fel încât să corespundă disponibilităţii interioare a fiecăruia.
Aici e unul dintre punctele esenţiale ale sărbătorii celei mai intime din viaţa cuplului, pe care cei doi o pot umple, dar şi goli de frumuseţe şi de har dumnezeiesc. Pentru că foarte uşor se poate cădea într-o adevărată tiranie sexuală, absolut intolerabilă. Sfatul Apostolului nu e exprimat în afara celor ce ţin de Taina căsătoriei. Or, tirania sexuală, prin care unul dintre cei doi îşi impune voia sa celuilalt, fără consimţământul adânc al acestuia, e cu totul în afara Tainei. Tirania sexuală apare deci din momentul în care unul dintre cei doi îşi satisface propriile dorinţe şi, uitând de existenţa celuilalt, nu mai caută şi împlinirea dorinţelor acestuia. Căsnicia, în modul ei de exprimare erotic, este feciorelnică atâta timp cât se manifestă în iubirea harică a dăruirii de sine şi a setei de celălalt. Dar tot în sânul căsniciei pot răbufni, sub aparenţa aceloraşi acte, porniri pornografice, ipocrite, venale. Actul trupesc, dacă e trăit ca o distracţie şi nu ca expresie intimă şi erotică a iubirii profunde, cade în păcatul pornografiei. De altfel, o asemenea ,,unire” chiar îi desparte pe cei doi, care vor căuta curând prin alte părţi, aiurea, alte şi alte „distracţii” sau tocmai iubirea dispărută dintre ei. Ipocrizia apare atunci când unul dintre cei doi se refuză sistematic celuilalt şi, chiar fără vreun act trupesc, ajunge să trăiască de unul singur tot soiul de fantasme erotice.
Nu e vorba decât de o falsă curăţie în acest caz, foarte periculoasă, pentru că în cele din urmă nu rodeşte în afara păcatului. Desigur, fantasmele de care am amintit nu sunt neapărat evident sexuale, carnale, ci se pot manifesta şi sub forma unei atracţii fals spirituale resimţită pentru altcineva. E o formă de angelism care ascunde patimi deosebit de periculoase.Problema e foarte complexă pentru că, de cele mai multe ori, doar unul dintre cei doi soţi — şi cel mai frecvent e cazul bărbatului, dar nu în mod exclusiv — îl doreşte mai des, şi legitim, pe celălalt. Dar aici lucrurile trebuie să fie clar înţelese: nu înseamnă că acela care trăieşte dorinţe mai puţin intense sau mai rare ar fi mai curat, mai pur decât celălalt! În aceste cazuri, aproape întotdeauna e vorba exclusiv de chestiuni ce ţin de firesc, de ordinea naturii. Dar se poate întâmpla şi ca unul dintre cei doi să fi trecut deja pe o treaptă mult mai înaltă spiritual decât celălalt — cazul e însă deosebit de rar. Numai că acest caz, chiar dacă e excepţional, ridică în fapt cele mai puţine probleme, pentru că soţul care deja ,,nu mai trăieşte în lume” are pentru celalalt adevărata iubire şi va fi întotdeauna inspirat de Duhul Sfânt, pentru a se uni cu soţul sau cu soţia în mod real, fără false reţineri, suspine sau judecăţi. Nu trebuie să uităm că demonii trăiesc în abstinenţă, fără a cunoaşte ispitele cărnii, şi că o falsă feciorie, însoţită de judecăţi la adresa „mediocrităţii spirituale” a celuilalt, sunt cel mai adesea alibiul unei iubiri care se stinge. în realitate, de cele mai multe ori e vorba, în astfel de cazuri, de o simplă diferenţă — naturală de ritm, în privinţa dorinţei de celălalt. Astfel că acela care îşi doreşte mai mult trebuie să-şi amintească şi să ţină seama că împreunarea aceasta e sărbătorirea unei comuniuni adânci cu celălalt şi nici pe departe simpla satisfacere a unui instinct.Întotdeauna, deasupra acestei împreunări, se află harul divin. Sigur că nimic nu-l împiedică să-şi exprime dorinţa, dar ca o chemare, ca o invitaţie, niciodată ca pe un ordin sau ca pe o obligaţie impusă celuilalt. Iar acesta din urmă, să caute să afle, prin rugăciune şi nu altfel, care ar putea fi voia lui Dumnezeu. Cel mai bine e atunci când cei doi se roagă împreună. Ştiu că pe unii îi şochează limbajul şi felul în care pun problema.Dar de ce ar fi absentă voia lui Dumnezeu dintr-un act care, în realitate, pentru marea majoritate a oamenilor, e deosebit de important şi ale cărui consecinţe şi traumatisme, dacă e trăit rău, sunt atât de grave?! Căutarea voii lui Dumnezeu în unirea intimă e importantă, dar trebuie să nuanţăm puţin: voia lui Dumnezeu nu hotărăşte singură, decât în cazuri cu totul excepţionale, cum ar fi cel al lui Ioachim şi al Anei , momentul precis al actului trupesc, ci se exprimă în manifestarea lui.Ceea ce înseamnă că Dumnezeu binecuvântează orice ,,unire”, câtă vreme e săvârşită în iubire adevărată, cu bună înţelegere şi întru dăruire de sine reciprocă. Să nu uităm că Biserica ortodoxă nu cere înaintea euharistiei doar un post alimentar, ci şi unul sexual. Dar aici postul nu implică dispreţul faţă de cele de la care opreşte, ci oferă posibilitatea păşirii spre o treaptă superioară.
Deci dacă unul dintre cei doi membri ai cuplului îi impune celuilalt propria voinţă, fie de împreunare, fie de feciorie, se îndepărtează evident de la voia lui Dumnezeu şi din Taina Cununiei. În profunzimea ei, împreunarea intimă e o şcoală a renunţării la voia proprie, în folosul iubirii de celălalt. Din nefericire, şi mai ales în cazul bărbaţilor, acest act e cel mai adesea întunecat, pentru că se exprimă printr-o dorinţă ,,incontrolabilă”, sub forma credinţei într-un soi de drept medieval de posesiune absolută, rezultat de pe urma trecerii printr-un ritual, căsătoria, prin care femeia a fost cumpărată de la părinţii ei, asemenea unui obiect. Ce cumplită desfigurare a iubirii şi a dăruirii de sine! Ce sfâşiere a misterului! Comportându-se astfel, bărbatul poate ajunge să-şi violeze literalmente soţia. Iar asemenea fapte sunt păcate foarte grave şi pot răni căsnicia atât de adânc, până la distrugere. Or, în mod normal, cel care doreşte mai mult trebuie să-şi ofere dorinţa sa celuilalt, nu să i-o impună. Iar dăruirea se poate exprima şi prin renunţare. La fel şi invers, după o rugăciune împreună, celălalt se poate dărui cu puterea iubirii care lucrează în el, chiar şi fără dorinţă, într-un elan de iubire, în elanul plin de tandreţe al dăruirii de sine. Pentru că actul împreunării intime poate aduce, e incontestabil, multă mângâiere celui care trece printr-un necaz sau printr-o încercare: acesta poate regăsi în chipul celuilalt, care i se revelează în sânul unirii, pacea şi liniştea pierdute. În general, rugăciunea poate chiar să însoţească şi să urmeze, nu doar să preceadă, unirea intimă. Căci, prin această relaţie atât de tainică, dacă în cuplu sunt probleme, iar dăruirea reciprocă e inspirată şi dorinţa regăsită, bărbatul şi femeia se întâlnesc şi se contopesc în chiar sânul comuniunii harismatice a Cununiei. Feciorelnic, ei îşi unesc trupurile în chiar aceeaşi mişcare de comuniune care le uneşte sufletele. Astfel, prin această unitate ascunsă, sufletul lor Îl slăveşte pe Dumnezeu, iar rugăciunea împreună devine mult mai profundă.
În momente de mare dificultate din viaţa unuia dintre cei doi, nimeni nu poate contesta faptul că Dumnezeu revarsă mult har prin această unire feciorelnică din Taina Căsniciei. Şi i-aş ruga pe toţi cei care se simt şocaţi de cele spuse, să reflecteze asupra cuvintelor Apostolului Pavel care îndeamnă, aşa cum am văzut mai sus, ca „cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat”. Dacă unirea dintre bărbat şi femeie e cinstită şi nespurcată, aceasta nu e de la ei, ci de la Dumnezeu, Care singur e izvorul cinstei şi nespurcăciunii. Astfel, unirea intimă e înfăptuită întru sfinţenie şi har, primind chiar curăţia dumnezeiască şi preţiosul nume de dar ceresc. De aceea, nici darul mângâierii duhovniceşti nu lipseşte din ea şi, la fel cum Dumnezeu trece adesea, în viaţa împreună, prin celălalt, pentru a-i lumina, îndrepta şi face să înainteze pe cei doi, bineînţeles că tot aşa, în anumite cazuri, Domnul îşi dăruieşte mângâierea prin curăţia unirii trupeşti, căci tocmai această unire El o înzestrează cu tot ce e mai de preţ, pentru ca ea însăşi să devină de cinste, şi cu tot ce e mai curat, pentru ca ea însăşi să devină curată: o înzestrează, adică, din plin, cu har, care e pace, bucurie, iubire şi mângâiere. Taina Sfântă a cununiei, adică harul care lucrează prin ea e prezent şi în patul nupţial: de aceea e patul feciorelnic, curat, nespurcat şi de cinste. O altă problemă care priveşte viaţa intimă a cuplului şi despre care trebuie vorbit în termeni clari e înţelegerea fizică. Dar şi această expresie, chiar dacă e destul de modernă, e cum nu se poate mai ambiguă, pentru că relaţiile dintre bărbat şi femeie nu sunt animalice. Nici la fel de actuala sintagmă de „înţelegere sexuală” nu e deloc satisfăcătoare, pentru că nu ţine seama de nimic din ce vine spre această înţelegere dinspre partea sufletului. Şi tocmai aportul sufletului, despre care se vorbeşte astăzi atât de puţin, e cu adevărat fundamental. Se poate întâmpla ca un bărbat şi o femeie să se cunoască trupeşte din spirit de aventură, deci nu în cadrul unei relaţii durabile, şi să reuşească o juisare fizică împreună. La fel, se poate întâmpla şi ca un bărbat şi o femeie să se iubească, să se cunoască şi chiar de la începutul relaţiei lor intime să se bucure de înţelegere fizică.Dar sunt două cazuri fundamental diferite. În al doilea, e vorba despre recunoaşterea celuilalt în realitatea sa tainică, dar reală, adevărată; despre o descoperire plină de mister a ceva ce depăşeşte fiinţa cunoscută a fiecăruia dintre membrii cuplului. Sufletul face trupul să vibreze, iar trupul se avântă la unison cu dorinţa de comuniune a sufletului, asemenea fulgerului care străluceşte pentru o clipă în mijlocul nopţii, luminând şi revelând totul. E fundamental diferit de tot ce poate aduce spiritul de aventură, atât de curent în vremea noastră. Aici găsim, fără îndoială, o înţelegere psihică între cele două fiinţe care izbutesc să atingă o anume înţelegere sexuală, dar e o înţelegere foarte provizorie şi datorată exclusiv faptului că s-au întâlnit într-un moment precis al existenţei lor, când între ele se putea stabili o asemenea adecvare. Dar cum nu au în vedere evoluţia, înălţarea împreună, întotdeauna vor ajunge să se despartă. Iar dacă, din întâmplare, se hotărăsc totuşi să trăiască împreună, se vor lovi tocmai de problema despre care vorbim. Chiar şi fără a ne propune să studiem în speţă toate cazurile, putem spune, totuşi, că problema e întâlnită în cazul multor cupluri căsătorite. După o anumită perioadă de timp, cei doi intră într-o lungă şi penibilă etapă a vieţii lor, în care armonia vieţii intime pare să fi dispărut cu totul. Trebuie deci ştiut că, dacă la începutul relaţiei intime, cei doi au cunoscut o armonie, aceasta nu a fost decât arvuna a ceea ce cuplul va trăi cu adevărat, după edificarea armoniei psihice şi spirituale. În fond, între suflet şi trup nu există nici o dihotomie. Sufletul nu e separat de trup, în relaţia intimă trăită în sânul căsătoriei. E absurd să vorbeşti despre o înţelegere fizică, separat de o înţelegere spirituală! în căsnicie, relaţia sexuală e oglinda perfectă a relaţiei spirituale dintre cei doi. Iar patul nunţii e feciorelnic şi ne-spurcat tocmai pentru că exprimă armonia spirituală profundă dintre cei care se unesc chiar în sânul comuniunii harice a căsniciei, binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu.
Fecioria şi curăţia vin din inimă şi se exprimă prin trup, la fel cum şi pornografia tot din inimă iese şi tot prin trup se exprimă: „omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele” — ne învaţă Mântuitorul. Un pat de nuntă nespurcat, după cuvântul Apostolului, e un pat de nuntă ai cărui soţi au primit, în viaţa lor spirituală comună, harul curăţiei şi al fecioriei, care se revarsă din belşug peste cei uniţi prin Taina Cununiei. Astfel, pe măsură ce soţii îşi adâncesc dimensiunea interioară a harului unităţii, ei ating diferite trepte ale relaţiei lor intime, care mărturisesc despre aceeaşi co-muniune dintre suflet şi trup despre care vorbeşte şi rugăciunea rostită în timpul săvârşirii Tainei Cununiei: „Dă-le lor [...] bună înţelegere sufletească şi trupească”. Dacă Dumnezeu însuşi acordă această bună înţelegere, atunci, cu adevărat, putem spune despre ea că e harică, adică strâns legată de harul comuniunii, prezent în Taina Cununiei. Şi aceasta înseamnă că actul de iubire, trăit şi săvârşit în cadrul căsătoriei, asemenea tuturor celorlalte fapte ale vieţii conjugale, izvorăşte direct din Taină, deci din harul necreat, şi nu numai din energiile omeneşti. E vorba aici despre tainica sinergie, conlucrare, dintre energiile divine, necreate, şi energiile umane, create. Dacă ar fi altfel, nu s-ar mai putea pune problema nespurcăciunii patului. Pentru că nespurcăciunea vine numai prin har. Energiile umane sunt trecătoare şi supuse stricăciunii. Astfel, acordul dintre suflet şi trup e unul dintre semnele comuniunii profunde dintre cei doi soţi, cărora Dumnezeu le dăruieşte arvuna a ceea ce vor dobândi mai târziu, atunci când comuniunea lor spirituală va fi pecetluită. Numai înţelegere fizică, singură, nu există. Există o comuniune spirituală, care se întrupează în relaţia intimă. Curăţia acesteia provine din faptul că cele două suflete, unite prin iubire, care e un har necreat al lui Dumnezeu, se avântă unul spre celălalt într-o întâlnire tainică, pe care o sărbătoreşte, atunci, întreaga lor fiinţă, trup şi suflet.Să nu uităm că omul nu e doar suflet, ci trup şi suflet, care primesc harul Duhului Sfânt. Cum să ajungi serios şi durabil la o înţelegere intimă, dacă o separi de strădania edificării comune a cuplului, de o viaţă spirituală împărtăşită, de efortul dăruirii de sine, de un act de iubire adevărat, prin care „vor fi amândoi un trup” şi „un suflet”? Istoria lui Tobie exprimă foarte bine această realitate a vieţii spirituale din căsnicie. Sara, logodnica lui Tobie, mai fusese peţită înaintea lui de şapte bărbaţi, care muriseră cu toţii în noaptea nunţii, îndată ce au intrat la ea. Dar îngerul Rafael îi descoperise lui Tobie că era vorba despre lucrarea unui demon, Asmodeu, ce-i ispitea pe bărbaţii care veneau la Sara, să nu caute decît plăcerile trupeşti. Astfel, aceştia voiau să se unească mai întâi trupeşte cu Sara şi de abia apoi sufleteşte. Rafael îl sfătuieşte deci pe Tobie să înceapă printr-o rugăciune împreună şi prin sfinţirea camerei cu inima şi ficatul peştelui, arse liturgic. Tobie ascultă şi, după ce săvârşeşte sfinţirea camerei, se roagă împreună cu Sara: „Binecuvântat eşti Tu, Dumnezeul părinţilor noştri, şi binecuvântat este numele Tău cel sfânt şi slăvit întru toţi vecii! Să te binecuvânteze pe Tine cerul şi toate făpturile Tale! Tu ai făcut pe Adam şi Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor şi sprijin, şi din ei s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor asemenea lui». Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe. Şi a zis şi ea cu el: Amin“ .Astfel, Tobie aşează comuniunea spirituală înaintea celei trupeşti, care doar o pecetluieşte pe cea dintâi. Rugăciunea care precede unirea intimă (şi pe care bărbaţii dinaintea lui Tobie nu o săvârşiseră încă din prima noapte) arată clar necesitatea de a fi unit spiritual, de a fi renăscut împreună din Duhul Sfânt, pentru a dobândi o relaţie intimă dreaptă, care să depăşească nivelul simplelor pofte trupeşti.Tobie şi soţia lui aşteaptă să fie uniţi spiritual, înainte de a se cunoaşte trupeşte, prin rugăciune şi prin har. Trupul nu trebuie lăsat să tiranizeze sufletul, ci trebuie supus acestuia. Dorinţa de unire spirituală trebuie să fie mai puternică şi să antreneze sufletul, supunându-i dorinţa trupească: în realitate, aşa se împlineşte modelul sinergiei divine. Dorinţa nu trebuie să rămână un instinct, ci trebuie conjugată cu iubirea harică a cuplului, cu dăruirea de sine şi cu respectul total faţă de celălalt.Vorbind despre acest subiect delicat al relatiilor sexuale nu putem omite problema contraceptiei, ce reprezinta o lupta contra naturii umane, contra vietii, contra lui Dumnezeu. Biserica inca de la inceputuri a fost impotriva contraceptiei, de orice fel(chiar naturala-prin metoda calendarului), stiind de la bun inceput consetintele nefaste ale acesteia. Legile lui Dumnezeu nu sunt simple oprelisti in calea omului, ci legi izvorate din iubirea Lui cea mare de oameni spre binele si fericirea vesnica a acestuia, si nu legi izvorate dintr-o autoritate nesabuita si dintr-un egocentrism. Alaturi de contraceptie trebuie amintit si avortul, o mare crima la care tot mai multi participa cu inima rece si constiinta adormita. Mai departe vreau sa evidentiez intr-o anumita masura si problema adulterului: Un sfânt spunea foarte frumos că înainte de căsătorie diavolul îţi arată numai ce-i frumos la o femeie, ca s-o pofteşti şi să păcătuieşti cu ea, iar după ce te căsătoreşti cu ea îţi arată numai ce-i rău, ca să pofteşti şi să păcătuieşti cu alta. Plictiseala din familie şi din relaţia dintre un băiat şi o fată, care duce la înşelare (adulter) apare pentru că Dumnezeu nu e prezent între ei. Vă pot spune din experienţă că nu te saturi niciodată de persoana iubită şi nici nu te plictiseşti, pentru că Dumnezeu, prin întâmplările vieţii, te aşează mereu în alte şi alte situaţii la care trebuie să faceţi faţă împreună. Căsătoria e o frumoasă călătorie a soţilor împreună cu Dumnezeu. Unde nu e prezent Dumnezeu, fiind îndepărtat de soţi din dorinţa de a face păcatul, acolo apare stricăciunea, monotonia, plictiseala şi neinteresul.
Daca nu te protejezi oare faci multi copii? Oare e chiar aşa cum zice “gura lumii”, dacă nu te protejezi faci nouă sau zece copii ? În primul rând vreau să vă spun că eu cunosc persoane, oameni maturi, căsătoriţi de mulţi ani, care au făcut unul sau doi copii şi nu s-au protejat 20-30 ani de viaţă. La fel cunosc şi tineri care sunt căsătoriţi de câţiva ani şi nu se protejează şi totuşi nu le-a dat Dumnezeu nici un copil până acum deşi au vrut asta. Primul lucru cu care trebuie să cădem deacord cu toţii este că un copil nu apare din puterea şi voinţa soţilor ci doar când vrea Dumnezeu şi când îşi trimite EL harul Lui, şi dă viaţă unirii sămânţei bărbatului cu ovulul femeii. Mii şi milioane de familii pot da mărturie că în viaţa lor copiii au apărut neaşteptat şi necalculat, nu atunci când au vrut ei. Dacă toţi suntem conştienţi că Dumnezeu dă viaţă când doreşte El atunci înseamnă că întrebarea “dacă nu te protejezi oare faci copii mulţi ?” nu-şi are rostul. Asta pentru că nu stă în puterea soţilor să dea viaţă unui copil, nici dacă se protejează nici dacă nu se protejează. Căci s-au văzut multe cazuri când femeile au rămas însărcinate şi protejându-se, dar şi cazuri în care n-au rămas însărcinate dorind foarte mult să aibă un copil.Astfel că dacă totul e în puterea lui Dumnezeu, atunci pentru ce ne mai stresăm ? Ce contează acum este modul în care soţii se raportează la Dumnezeu, dacă-L supără cu păcatele lor sau dacă-L bucură iubindu-i pe alţii şi ascultându-i poruncile. Vorbind despre problemele familiei putem conchide ca divortul este problema cea mai grava si care pune capat casnicei si rupe pecetea iubirii. Căsătoria nu e doar o modalitate care oferă dreptul la act intim, ci e o Taină care dăruie harismatic posibilitatea ca relaţia aceasta să devină nespurcată. De aceea insistă Apostolul, spunând că ,,cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat”, şi arată prin aceasta harul căsniciei, dar şi libertatea fiecăruia dintre cei doi de a o trăi astfel. După cum se vede şi din istoria lui Tobie, desfrînarea, fornicaţia e dorinţa excesivă, neînfrânată, nesupusă unei iubiri adevărate, care e dăruire de sine; e o relaţie tiranică, în care unul îl stăpâneşte pe celălalt, fără a mai căuta comuniunea spirituală. Comuniunea spirituală se situează pe două planuri. Primul este al disponibilităţii interioare a celor doi spre unire intimă, manifestată într-un moment privilegiat, în faţa lui Dumnezeu: pentru a o recunoaşte, e nevoie de intuiţie reciprocă şi de comunicare. Şi e necesar să descoperim aceste momente atât de importante pentru viaţa în doi, pentru că atunci de abia, fiecare îl vede pe Hristos în chipul celuilalt. Orice tentativă de unire în afara unei asemenea comuniuni, din simplă dorinţă sau obişnuinţă, nu e de folos duhovnicesc fiinţei spirituale a cuplului. O unire dreaptă, „cu inimă curată” — cum zice Tobie — e aducătoare de mari roade duhovniceşti. Al doilea plan, inseparabil de primul, dar care îşi află înaintarea în armonia vieţii intime, e îndelunga şi anevoioasa construcţie în doi a casei spirituale a amândurora: dacă cei doi nu sunt angajaţi într-o astfel de lucrare, totul e în zadar. Atât cinstea nunţii cât şi nespurcăciunea patului se regăsesc foarte exact aici. Numai că nici cinstea nunţii şi nici nespurcăciunea patului nu sunt date celor care trăiesc Taina Căsătoriei spre a nu fi cultivate, ci tocmai spre a fi cultivate printr-un comportament spiritual drept. în viaţa spirituală, harul, fără efortul inimii, nu dă nici un rezultat. E asemenea talantului îngropat cu bună ştiinţă. Dar şi efortul, lipsit de har, e inutil. Căci aici se lucrează în absenţa talantului. Deci în gol. În Taina Sfântă a Căsniciei, relaţia intimă e oglinda exactă a celor mai adânci relaţii spirituale ale cuplului. Frumuseţea şi reuşita ei depind de comuniunea pe care o împărtăşesc soţul şi soţia. Nu poate fi vorba de separaţii artificiale între diversele planuri ale unei căsnicii. Hristos a îngrijit întotdeauna atât trupul, cât şi sufletul, la un loc. De ce să rupem, tocmai prin căsătorie, ceea ce e atât de profund unit? Dacă unirea dintre două suflete poartă semnele iubirii, ale dăruirii de sine, cum s-ar mai putea situa întâlnirea lor intimă în afara acestei iubiri, în afara dăruirii de sine? E adevărat că, aici, trupul nu face decât să-şi trimită propriul „sine”. Cei doi îşi trimit „şinele” sufletelor, să trăiască iubirea la unison. în căsătorie, erotismul se opune pornografiei. Erosul tainic al actului nupţial depăşeşte simpla juisare. Nu poate fi vorba de adevărată juisare în singurătate: o asemenea juisare onanistă e decepţionantă şi plină de tristeţe, pentru că e egoistă. Juisarea trupească nu e nici scopul şi nici dovada relaţiei aşa-zis „sexuale”. E doar manifestarea, uneori doar intuirea unei întâlniri care se petrece într-un plan mult mai profund, spiritual, duhovnicesc chiar, al celor două fiinţe care se iubesc. E planul sinelui, care depăşeşte planul trupesc şi, în acelaşi timp, îl transfigurează. Antinomic, atunci când bărbatul şi femeia ajung împreună la o armonie în viaţa lor intimă, înseamnă că au ajuns deja la hotarul unui plan mult mai elevat, în care aceasta poate fi depăşită, fără a fi nesocotită sau dispreţuită. Atunci, omul atinge acel punct tainic, al unui timp şi al unui spaţiu, care îl desprinde pentru o clipă de lume. A vorbi despre „juisare”, despre „căutarea plăcerii”, nu e doar o limitare foarte simplistă a relaţiei intime din cadrul cuplului, dar e şi un fel de plafonare la nivelul alfabetului, însoţită de refuzul de a înţelege că alfabetul ajută la construirea de cuvinte cu sens, care permit oamenilor să se înţeleagă. Juisarea nu e un scop, nici un mijloc, ci e un fel de limbaj ce răsună din cele mai adânci profunzimi ale celor două fiinţe alese, care îşi sărbătoresc împreună comuniunea. Iar non-juisarea e semnul unor probleme, de rezolvat în vederea împlinirii acestei comuniuni. Neputinţa, frigiditatea etc. sunt limbaje care se cer înţelese şi nu motive de culpabilizare morbidă sau semne de non-virilitate ori de non-feminitate. La fel, culpabilizarea juisării şi limitarea unirii, de exemplu, la reproducere, e refuzul unui limbaj, prin scindarea artificială a sufletului de trup, ceea ce duce la împiedicarea dezvăluirii, prin chipul celuilalt, a tot ceea ce cuvintele omeneşti sunt incapabile să transmită, iar sufletul să discearnă.

Pentru că tocmai harul iubirii e cel care transfigurează unirea şi o sfinţeşte, făcând-o nespurcată şi pură
III. CONCLUZII
Crestinismul a proslavit casatoria mai mult decat orice alta religie; si aproape toata poezia de dragoste a lumii a fost scrisa de catre crestini. Daca spune cineva ca sexul, in sine, este un lucru rau, crestinismul il va contrazice in data. Dar, desigur, atunci cand oamenii zic: "Sexul nu este ceva rusinos", ei ar vrea poate sa spuna ca "starea in care a ajuns acum instinctul sexual nu este ceva rusinos".
Daca asta vor sa spuna, gresesc. Cred ca este o stare cat se poate de rusinoasa. Nu e nici o rusine sa-ti placa mancarea, dar ar fi cat se poate de rusinos si imoral ca jumatate din toti oamenii de pe lume sa faca din mancare interesul lor principal si sa-si petreaca timpul privind la imagini care reprezinta mancare, salivand si lingandu-se pe buze.
Stramosii nostri ne-au transmis organisme denaturate sub acest raport si noi crestem inconjurati de propaganda impotriva castitatii. Exista oameni care vor sa ne mentina aprins instinctul sexual, pentru a stoarce bani de la noi, fiindca e firesc ca un om obsedat sa poata fi ispitit, fara rezistenta din partea lui. Dumnezeu cunoaste situatia noastra; El nu ne va judeca fara a tine seama de greutatile pe care le intampinam. Ceea ce conteaza sunt sinceritatea si perseverenta vointei noastre de a le depasi.
Inainte de a ne vindeca trebuie sa dorim vindecarea. Acei care doresc cu adevarat sa fie ajutati vor obtine ajutor; dar pentru cei mai multi oameni de azi, chiar aceasta dorinta apare greu. Este usor sa crezi ca vrei un lucru cand de fapt nu-l vrei cu adevarat.
In primul rand, firea noastra denaturata, diavolii care ne ispitesc si toata propaganda contemporana pentru desfrau se asociaza pentru a ne face sa simtim ca dorintele carora le rezistam sunt atat de "naturale", atat de "sanatoase" si atat de rezonabile incat rezistenta fata de ele este ceva aproape pervers si anormal. Afis dupa afis, film dupa film, roman dupa roman, asociaza ideea libertatii sexuale cu ideile de sanatate, normalitate, tinerete, sinceritate si buna dispozitie.
Ei bine, asocierea aceasta este o minciuna. Ca toate minciunile cu mare influenta, ea se bazeaza pe un adevar - adevarul mai sus recunoscut ca sexul in sine este ceva "normal" si "sanatos" (exceptand excesele si obsesiile care s-au dezvoltat imprejurul sau).
Minciuna consta in sugestia ca orice act sexual care te ispiteste intr-un moment oarecare este de asemenea ceva normal si sanatos. Aceasta idee este absurda din toate punctele de vedere, chiar lasand deoparte ideile crestine.
Cedarea in fata tuturor dorintelor noastre duce evident la impotenta, imbolnavire, gelozie, minciuni, ascundere a adevarului, si la tot ce este opus sanatatii, bunei dispozitii si sinceritatii. Pentru orice fel de fericire, chiar si in lumea de aici, este nevoie de multa cumpatare, astfel incat pretentia oricarei dorinte puternice de a fi sanatoasa si rezonabila nu poate conta.
Este foarte greu a te inhama la acest jug greu al moralitatii, indiferent de situatiile vietii, mai ales, cum e cazul sexualitatii in care presiunea vine atat din exterior(ispite) cat si interior(instinct sexual pervertit), necesitand o lupta superioara. Dar nimic in viata aceasta nu este cu neputinta atat timp cat urmam Lui Dumnezeu prin lucrarea iubirii, a voii Sale, stiind ca el doreste doar binele si fericirea noastra neincetata. Doar panza de paianjen de pe ochii nostrii, pe care diavolul a tesut-o, ne facem sa credem alceva. Adevarul ne va face liberi, si fericiti. Nimic in viata aceasta, frumos si care-ti ofera o fericire deplina si adevarata nu se obtine fara lupta, deci sa luptam si vom invinge!